Prietenii Predania
0

Regina unei țări mici Gânduri despre țara dragă mie

--80%
Înapoi

Descriere

Această carte a fost scrisă la epoci deosebite. Partea întâi a văzut lumina într-un ceas când simțeam că războiul se apropia de hotarele noastre și, știind în ce parte ne vom hotărî, am pregătit o serie de schițe ușoare pentru a fi trimise în Anglia când ne vom fi declarat aliații ei.

România e puțin cunoscută marii Împărății de peste mări și doream să fie condeiul meu acela care va vădi unele din frumusețile ei tării mele de naștere. Cu intenție nu am pomenit în volumul întâi nume, cu intenție am trecut atât de repede de la una la alta, căutând ca în cât mai puține cuvinte să vrăjesc atmosfera șesurilor noastre întinse, a nesfârșitelor noastre drumuri prăfoase, a munților și a pădurilor noastre, a satelor noastre smerite, a pitoreștilor noastre biserici și a pașnicelor noastre mănăstiri, a lunilor noastre de căldură și de frig. Mai voiam și aceea: să fac a se cunoaște sufletul, de o melancolie stranie, al poporului nostru.

Într-un timp cu totul deosebit a fost scrisă partea a doua. Grozava depresiune a înfrângerii și a retragerii zăcea ca o povară asupra noastră a tuturora. Trei sferturi din țara noastră ne fuseseră smulse; ca o ceată de oi pierdute fuseserăm goniți din adăposturile noastre.

Simțind cât de deznădăjduit era necazul poporului meu, întrebai pe profesorul Iorga ce pot face pentru sufletele lor în acest ceas de întuneric. „Descrieți-le locurile pe care le-au pierdut," i-a fost răspunsul. „Ați scris o carte pentru țara nașterii Voastre; acum e vremea să scrieți una pentru țara a cărei nenorocire o împărțiți." Îndemnată de cuvintele cuiva care credea că aș putea să mișc inimile oamenilor cu condeiul meu, am făcut o a doua serie de schițe, și le-am făcut la un ceas când toți râvneau să-și amintească, să spere...

Le-am spus numai despre ce-mi era tot așa de scump ca și lor, și pot spune că s-au citit larg cărticelele mele. Fiind scrise în zile de necaz, ele au mers drept la inimile acelora pentru care fuseseră scrise, ajutând să întărească acea simțire de încredere între mine și poporul meu, pe care nădăjduiesc ca nimic nu o va putea nimici.

Era numai o biată ediție tipărită pe hârtie de război, dar în multe mâini a ajuns...
Mi s-a spus că acei din Ardeal, aceia pe care i-am așteptat așa de îndelung și care așa de îndelung ne-au așteptat pe noi, ar vrea să citească și ei cartea mea; de aceea se tipărește o nouă ediție în țara lor, care e și a noastră.

Cândva, poate, dacă Dumnezeu mă ajută să trăiesc, voi scrie o altă carte, o carte despre acele scumpe țări care au umplut de dor toate inimile românești, despre acele țări pentru a căror liberare atâtea vieți tinere s-au jertfit, atâta sânge s-a vărsat... Dar întâi, ca în pelerinaj, trebuie să le străbat, din loc în loc. Căci pot descrie bine numai lucrurile pe care le-am văzut, lucrurile pe care le-am simțit.

Dacă aceasta a treia parte va veni vreodată la lumină, simt ca și cum sufletele celor care au murit pentru idealul nostru ar sta lângă mine, simt ca și cum mâinile lor de umbre mi-ar călăuzi condeiul. Ar fi scrisă pentru cei vii întru pomenirea morților.

Dar prezentul singur e al nostru; viitorul stă în mâinile lui Dumnezeu. Și fiindcă acea carte visată nu s-a înfăptuit încă, trimit aceste două cărticele fraților noștri de peste munți, sperând că vor primi cu simpatie ceea ce cu atâta iubire s-a scris.

Regina Maria


Autor: Regina Maria a României
Traducere: Nicolae Iorga1375lei 2500leiFormat: 13 x 20 cmVezi format PDFNr. pagini: 224Video

Recenzii

Daniela Șontică

Regina Maria a României (1875-1938) a lăsat, după cum se știe, o bogată operă literară, constând în basme, povestiri, memorialistică, versuri și chiar un roman. Cele mai importante sunt paginile de jurnal, pentru că acestea constituie și o sursă documentară despre anii de război ai României, despre Marea Unire și alte evenimente majore la care regina a fost martoră, dar și personaj de seamă. Valoroasă este și lucrarea „Țara mea”, scrisă la îndemnul lui Nicolae Iorga, cu scopul de a face cunoscută România în cercurile politice europene, în contextul intrării țării noastre de partea Antantei în Primul Război Mondial.

O primă variantă a cărții „My Country”, mai scurtă decât cea apărută mai târziu în limba română, a văzut lumina tiparului în 1916 la editura londoneză Hodder&Stoughton. Un an mai târziu a apărut la Paris, cu titlul „Mon Pays”, la Editura Georges Cres & Cie.

Publicarea acestui volum despre România avea scopul de a arăta lumii că, în cazul intrării în război, țara noastră merită să fie luată în seamă printre Aliați și că dorința poporului român este aceea de a se uni într-o singură țară, acesta fiind țelul principal al intrării în război. „N-am să mă apuc a povesti de așezămintele țării mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țăranii și ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei”, sunt frazele din partea introductivă la cartea prin care Maria prezintă marilor puteri europene România, care devenise și țara ei.

„Țară iubită!”

„Țară iubită!”, se adresează ea de mai multe ori în cartea aceasta. „Te văd în toată frumusețea ta și fiecare imagine îmi e la fel de dragă; (...) Îți văd câmpiile, codrii, munții, dealurile și văile. Îți văd drumeagurile nesfârșite, cu șiruri domoale de căruțe ce înaintează răbdător, până se pierd în zare. Îți văd luncile fermecate ale râurilor sau ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii, unde vin vitele să se adape. (...) Văd aburul ușor al colbului plutind în liniștea serilor de vară pe ogoare, ca o ceață întinsă ce se ridică din vreo lagună îndepărtată. Văd vechile cruci de piatră de pe marginea drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii pust­nici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.” Prin astfel de fraze, autoarea își arată încântarea față de locurile țării în care a venit să fie mai întâi principesă, iar apoi regina consoartă a lui Ferdinand. I-au fost mereu dragi țăranii, oamenii umili, le aprecia bunătatea, candoarea și sinceritatea cu care o primeau în satele, în bisericile și, de multe ori, în cocioabele lor sărace.

„Văd țăranii cum se întorc de pe ogoare la asfințit, cu cămășile albe pătate de sudoare, și copilașii cu hăinuțe colorate alergând cu pași mărunți pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări minunate înainte să se cufunde în zare. Aud lătratul neîntrerupt al câinilor ce își răspund cu îndărătnicie până târziu în noapte. Prin ușile deschise ale caselor văd focul din cămine lucind roșiatic, ca în povești. Îi văd și pe țărani șezând roată în jurul flăcărilor, ca niște umbre odihnindu-se după o zi de muncă.”

Uneori, frazele reginei Maria sunt mai exaltate decât prevedea codul bunei exprimări artistocrate, dar ea obișnuia adesea să nu se încadreze în strictețea regulilor care statorniceau conduita capetelor încoronate. Așa cum sinceritatea sa a cucerit și a înmuiat până la urmă inimile curtenilor unde venise spre a fi viitoare regină, așa cum l-a îmblânzit până și pe ursuzul rege Carol I, tot astfel și figurile simplilor țărani români au cucerit inima ei. Își nota cu empatie: „Văd pe plugari întorcându-se de la munca lor cu albele cămăși scăldate în sudoare, pe când copilași în haine tărcate aleargă lângă dânșii prin praf, iar deasupra tuturor bolta desfășură colorile ei cele mai minunate îna­inte de a se lăsa spre odihnă. (...) Prin ușile deschise ale căsuțelor văd focul vetrelor, ca de vrajă în strălucirea lui roșie. Văd pe țărani strânși în jurul lor, umbre care se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită”.

Mirată de sărăcia de la sate

În primii săi ani de la venirea pe pământ românesc, prințesa Maria nu avea drept companie la palat decât doamne în vârstă, plictisitoare, care nu-i ofereau subiecte de conversație pe plac, iar limba încă îi era străină. Evada deseori, plecând călare pe câmpiile și dea­lurile din apropierea Bucu­reș­tilor, dar uneori și mai departe. Nimerea în câte un sat și căuta să înțeleagă traiul modest, obiceiurile și tradițiile oamenilor: „Când am văzut întâi un sat românesc, cu colibele-i mărunte ascunse între pomi, singurele colțuri verzi pe nemărgenitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case așa de mici. Păreau casele pe care le schițam în copilărie cu o ușă la mijloc, o ferestruică de amândouă părțile și fum mergând undeva în rotocoale din coperișul buhos. Adesea, aceste coperișuri par prea grele pentru asemenea căsuțe; par că le zdrobesc, și ușile date în lături li dau o înfățișare de parcă ar striga după ajutor. Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă tropotind moale prin praf și dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul. Nicăiri n-am văzut atâția dulăi ca într-un sat românesc, - grea încercare pentru cine călărește pe un cal neastâmpărat. Cât e noaptea de mare, cânii latră îngânându-se. Nu se opresc nici o clipă; e un zgomot nedespărțit de noaptea românească. Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut așa în orice timp al anului, și nu e lună care să nu-și aibă farmecul. Primăvara, sunt pe jumătate îngropate-n pomi, o mare spumegând de flori albe, din mijlocul cărora coperișurile rotunde ale colibelor răsar ca niște nouri mari cenușii. Galițe, gâști și purceluși se joacă ici și colo pe praguri; zambile timpurii și păpădii galbene cresc în voie prin curțile nemăturate, unde oale de forme ciudate și luminoase bucăți de scoarțe rupte zac în pitorească neorânduială. Printre toate acestea, copiii cu ochi negri se găsesc pe jumătate goi în fericită libertate”.

Regina Maria scrie și despre devotamentul celor umili de la sate față de ea: „De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s-au strâns în jurul meu, sărutându-mi mânile, marginea hainei mele, căzând în genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și, mai mult decât odată, ei mi-au adus pe copiii lor care-și făceau cruce înaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într-o biserică. La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar pe încetul m-am deprins cu aceste mani­festații loiale; pe jumătate umilită, pe jumătate mândră, înaintam printre ei, fericită că mă aflu în mijlocul lor”.

Fidelitatea celor simpli

Era de-a dreptul îndrăgostită de bisericuțele mici de sat, le căuta înadins, iar oamenii o primeau cumsecuvine: „De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucene, țăranii ieșindu-mi îna­inte cu mânile pline de flori. La cel dintâi semn de apropiere a trăsurii mele, cete de călăreți rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe căluții lor zburliți, purtând stegulețe ori ramuri înflorite și chiuind de bucurie. Se țin hojma de trăsură, ridicând nori de praf. (...) Clopotele satului sună, glasurile lor sunt pline de voioșie; și ele-ți strigă: bine-ai venit! Cete de femei îmbrăcate vesel și de copii se revarsă din case, după ce și-au prădat grădinile ca să samene flori în calea Reginei lor. Biserica se află-n de obște în mijlocul satului; acolo Doamna trebuie să-și lase trăsura, și, încunjurată de o mulțime iute, fericită, e dusă spre sfântul lăcaș, unde preotul o primește la ușă cu crucea în mână. Ori încotro se duce, mulțimea o întovărășește; nu e stângăcie, nu e sfială, dar nu e nici îmbulzeală ori strivire. Țăra­nii români rămân plini de demnitate; rareori ei sunt gălăgioși în bucuria lor. Le trebuie să se uite la cineva, să-l atingă, să-i audă glasul: dar nu arată mirare și curiozitate, numai puțină. De cele mai multe ori expresia feței lor ră­mâne serioasă, și copiii lor se uită lung la om, cu fețe grave și ochi mari plini de expresie”.

Pământul, marele vis al țăranilor

Mai târziu, avea să iubească mult simplitatea țăranilor. Rar întâlnim un portret colectiv mai expresiv al țăranilor români: „M-am purtat printre cei mai umili. Am intrat în căsuțele lor, le-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor. Le-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar, deși străină, nicăieri, între țărani, n-am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase să întru în căsuțele lor și, îndeosebi, să-mi vorbească de necazurile lor. Totdeauna de necazurile lor au să povestească cei sărmani, dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resemnare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei. Săraci sunt, neștiutori sunt țăranii aceștia. Părăsiți sunt și plini de eresuri (cu sensul de superstiții - n.r.), dar este o mare noblețe în rasa lor. Sunt cumpătați la mâncare și mulțumiți cu puțin, puține sunt nevoile lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar un vis mare îl hrănește cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți”.

Marele vis al ţăranilor de a avea pământ s-a împlinit prin reforma agrară din anul 1921, venită în urma făgăduinței făcute ostașilor, care erau mai mult ță­rani, în 1917, când regele Ferdinand le-a spus să lupte cu toată ființa și să apere pământul țării, căci o parte din el va fi și al lor prin lege. Regina Maria și regele Ferdinand s-au bucurat de manifestarea dragostei și fidelității țăra­nilor români în luna mai 1919, când au făcut turneul regal în Transilvania, după Marea Unire, dar și cu prilejul încoronării la Alba Iulia, în octombrie 1922.

[Text publicat în ziarul „Lumina”]

His Royal Highness Prince Nicholas of Romania

My great great grandmother, Queen Marie of Romania, a descendant of kings and queens, emperors and empresses. Marie, Princess of Edinburgh was born at Eastwell Manor in Kent County in the south of England where she spent most of her childhood as a very lively, outgoing and intelligent young girl who enjoyed a less formal education, being balanced with relative freedom on the Eastwell estate, at Windsor Castle and Buckingham Palace. After living in England and Malta, she moved to Coburg where she later met Crown Prince Ferdinand.

As I travel around Romania meeting people from very different backgrounds people talk of Marie with great warmth and admiration for her which gives me the feeling that Queen Marie is still with us today. She was one of us, she represented us as a people, as a culture and as a united nation made up of many ethnicities. Due to her less formal education that gave her the freedom to explore her own identity, Marie was able to relate to the peasants, the middle and upper class but also the aristocrats. Being able to relate with them gave her the power of diplomacy that later allowed her to influence her husband, King Ferdinand, Romanian politicians, but also to negotiate on behalf of Greater Romania at the Paris Peace Conference in 1919. The ability to understand a nation is the key to fully represent their values and she fully understood this.

It was not always easy for Marie in Romania and during the start of her marriage. The Romanian court under the rule of King Carol I was very strict, very German and Marie’s independence had been restricted. It took some years for Marie to adapt to her new life in the Romanian Royal Court, but once she had done so, she started to embrace her new adopted country as she discovered the traditions and cultures. These discoveries led her to be a great supporter of the arts through scholarships and an admirer of the traditional costumes, through which she became a fashion icon. Nowadays we almost always see pictures of our beautiful Queen in traditional costumes that she helped promote nationally and internationally. Queen Marie went on to support the charity "Domnița Maria", which was founded in 1893, in order to protect, preserve and to pass on the craft and the traditional Romanian folk art. A few years later, in 1901, she became the honorary president of the "Artistic Youth" charity, which evolved into the longest-lived artistic entity in Romania, in the first half of the twentieth century. But beyond all this, was the love for the country, a homeland that she came to love above all else.

When I think of Queen Marie, I think of a person that was incredibly courageous, who knew the power of setting an example and to not hide behind the palace walls. She showed her true self and the meaning of being royal while being a true ambassador, a voice for her people and her adopted nation. I find it remarkable to think that she rode her horse on the front during WWI dodging bullets to motivate the Romanian troops. I also cannot forget the courage that she showed when visiting hospitals during the Spanish flu pandemic. As well as being a hero, she was a true diplomat, one that was loved not only by Romania, but Europe and the United States where she was received by large crowds of people wherever she travelled. In society today, we may not have many examples to follow, but times are repeating themselves and personalities like Queen Marie are ones that we can follow and inspire to, even today.

“And my people and I will look at each other face to face. This was my time, a time that was not given to many beings in the world, although during this time, my dear Romanians not only cheered an idea, a tradition or a symbol, but also cheered a being that they had come to understand. The foreigner was no longer a foreigner. She was theirs…” Queen Maria

×
Predania Armatolii - Luptatorii aromani uitati Randuiala Proiect Avdhela Manastirea Baia de Arama 1917 Independenta Pindului
Copyright © 2020 Editura Predania. Toate drepturile rezervate. Design web și programare - Vectorpixel